În căutarea vocii pierdute

de Victoria Pătrașcu, ilustrații de Cristiana Radu

La marginea unei păduri, la poalele Munților Crestați, trăiau doi șoricei de câmp.
Amélie Mustăcilă și Pierre Ronțăilă erau buni prieteni. Cofetari pasionați, Pierre și Amélie și-ar fi dorit ca toate celelalte animale să guste măcar o dată din bunătățile făcute de ei. Doar că nimeni nu le dădea nici cea mai mică atenție. Erau așa de mici, încât nimeni nu îi băga în seamă. Amélie și Pierre se străduiau să-și vândă dulciurile, la fiecare sfârșit de săptămână, în târgurile din poiană.
Dar cum să asculte ursul sau lupul vocea unor bieți șoricei? Cum să se aplece ei, de la înălțimea lor de animale puternice și respectate, să guste dulciurile unor cofetari care de-abia se vedeau dintre ierburi?
– Nu mai are niciun rost, spunea Pierre supărat, aruncând cutiile cu prăjituri cât colo, nu vor să ne asculte. Nici măcar nu vor să încerce dulciurile noastre. Degeaba alergăm încoace și încolo îmbiindu-i să guste, că ei tot la tarabele animalelor mari și puternice se duc. Ce rost mai are să ne mai chinuim? Mai bine renunțăm și basta!

– Da, ai dreptate, spunea și Amélie îmbufnată. Degeaba! Mai bine stăm în cuibul nostru și ne vedem de treabă.
Amélie și Pierre visaseră toată viața să facă dulciuri, dar nimeni nu trecuse vreodată pragul cofetăriei lor. Cine să le guste bunătățile? Erau atât de mici, atât de neînsemnați... Nimeni nu credea că niște animale pricăjite pot să facă ceva demn de gustat.
Și, totuși, cei doi erau foarte talentați. Cea mai mare bucurie a șoriceilor era să gătească împreună. În fiecare după-amiază, Pierre și Amélie frământau, amestecau, coceau și degustau. Și câte minunății inventau! Dar toate rămâneau ascunse, doar pentru că cei doi nu aveau curajul să se facă auziți. Ciocolata cu râme și purici de baltă, spuma fină de mătasea broaștei, acadelele cu lavandă și ghinde, boabele de grâu fermentate în păstură și ornate cu flori de câmp se învecheau și se stricau în scorbura întunecată unde locuiau cei doi.
– M-am hotărât! N-am să mai gătesc niciodată, spunea Pierre aruncând telul cât colo. Am făcut degeaba aceste dulciuri. 
– Nu știu ce-am mai putea face, se văita și Amélie. Am încercat tot ceea ce era șoricește posibil.
– N-ați încercat să aveți curaj și să vă găsiți vocea, se auzi din apropiere un glas melodios.
Cei doi șoricei se uitară mirați spre foile late de brusture de lângă cărare. Nu vedeau pe nimeni. Cine le vorbise?
– Nu-i de ajuns să faceți dulciuri perfecte, dacă nu aveți o voce suficient de puternică pentru a le face cunoscute.
– Ce vrei să spui? Cine ești tu? Arată-te! strigară cei doi.
– Sunt Cineva, se auzi un glas apropiat.
– Cineva de unde? întrebă Pierre, scotocind bălăriile de lângă cărare.
– Sunt Cineva, melcul pitic, se auzi vocea cristalină. 
În sfârșit, cei doi șoricei îl zăriră pe melcul care le vorbea. Stătea lipit de o frunză și se uita amuzat la ei.
– Scuze, nu te-am văzut, domnule Cineva, se scuză Amélie.
– Nu m-ai văzut, dar asta nu înseamnă că nu sunt.
– Desigur că ești. Asta vedem și noi acum, spuseră într-un glas cei doi. N-am vrut să te jignim.
– Dar de unde știți că sunt? Poate doar vi se pare, spuse melcul amuzat. Poate sunt doar o închipuire. O nălucă.
– Ei, asta-i bună! spuse Pierre râzând. Doar te auzim, ne vorbești…
– Vedeți, spuse vesel melcul, asta înseamnă să ai o voce. Chiar dacă ești mic, poți să-i faci pe ceilalți să te asculte. Eu sunt cel mai bun exemplu. Voi încă nu aveți voce, spuse melcul Cineva. De-aia nu sunteți băgați în seamă.
– Și cum putem să ne căpătăm vocea? întrebă curioasă Amélie.

– Mergeți spre munte. Acolo, lângă Prăpastia Albastră, trăiesc niște căpcăuni cum n-ați mai văzut. De la ei o să aflați cum să vă căpătați vocea.
– Și dacă o să ne mănânce? spuse îngrijorat Pierre.
– Dacă o să murim pe drum? întrebă înfricoșată Amélie.
– Nu știu. Poate. Dar așa e în orice aventură. Dacă eu, un biet melc, am supraviețuit, cred că o să reușiți și voi. Și, cu aceste cuvinte, Cineva se retrase în cochilia sa cafenie și nu mai scoase niciun cuvânt.
În seara aceea, Amélie și Pierre vorbiră, se sfătuiră și, în cele din urmă, se pregătiră de drum. Își puseră gentuțele în spate, bocancii în picioare și porniră spre munte. Voiau cu orice preț să-și găsească vocea. 
Au mers toată noaptea. Se ascundeau când auzeau chelălăielile vulpilor hămesite. Fugeau din calea bufnițelor care-și căutau prada. Spre dimineață, au văzut căscându-se în fața lor prăpastia despre care le povestise Cineva. Prăpastia Albastră. Au căutat o trecere, dar n-au găsit. Soarele dogorea deja când s-au hotărât să se adăpostească într-o deschizătură a unei stânci.
– Hei, aici v-ați găsit să vă așezați? Hai, valea!
Șoriceii ieșiră iute din găuri și ceea ce văzură îi lăsă cu gurile căscate. Un căpcăun pitic tocmai se freca la nas, adică la cele două crăpături în care stătuseră pitiți șoriceii până atunci.

Amélie și Pierre sunt doi șoricei cofetari. Necazul lor este că, deși fac prăjituri și dulciuri minunate, nimeni nu le cumpără. Asta, cred ei, se întâmplă pentru că sunt mici și neînsemnați. Melcul Cineva vrea să-i ajute și îi sfătuiește să plece spre munte pentru a-și regăsi vocea. Acolo, Amélie și Pierre dau peste un căpcăun pitic și supărat care....

Era un căpcăun de piatră. Mic și îndesat.
– Bună dimineața, spuse șoricica. Eu sunt Amélie, iar el este Pierre. Pe tine cum te cheamă?
– PetriCică, zise căpcăunul. Sunt puiul cel mic al căpcăunilor-ecou și locuiesc aici, la marginea Prăpastiei Albastre. Am foarte multă treabă și mă cam încurcați. Trebuie să-mi fac vocalizele și n-am chef să-mi stați în nas. Că nu pot să mai respir. Și, în plus, am și o durere de cap năprasnică. De la soarele ăsta care mă bate pe frunte.
– Căpcăuni-ecou?! N-am auzit de voi, zise Pierre.
– Nici n-ați fi auzit, dacă nu-mi intrați în nas. Dar mă gâdilați așa de tare cu mustățile voastre încât n-am mai rezistat. Misiunea noastră este secretă. Noi suntem cei care întoarcem orice voce înapoi. N-ați fost în excursie, pe munte, vara trecută?
– Ba da, ce ne-am mai distrat la Cascada celor doi vulturi strigând „Olariuuuuu, olariolariuuu!”
– Și nu v-a răspuns nimeni?

– Ba da, răspunseră cei doi șoricei într-un glas. Muntele.
– Da, sigur, dădu a lehamite din mână căpcăunelul, muntele… Eram noi, căpcăunii-ecou.
– Serios?
Cei doi se uitară cu admirație la PetriCică și nu le venea să-și creadă ochilor.
– Pe noi ne-a trimis Cineva la tine.
Îl cunoști? întrebă timidă Amélie.
– Desigur. Nu-i melcul ăla lipicios și vorbăreț?
– Ba da, spuseră șoriceii. Ne-a trimis să ne găsim vocea. Cică poți să ne ajuți.
– Cică poate să vă ajute. V-a spus cum a devenit el Cineva?
– Nu, dar a spus că tu poți. Poți? Spune-ne că poți.
– Vă ajut, dar pentru asta trebuie mai întâi să-mi spuneți ce voce vi se pare cea mai puternică. Cu cine ați vrea să semănați?
– Cu lupii. Vocile lupilor se aud de departe. Sunt puternice. Urletele lor îți ridică părul pe spinare. Toată pădurea îi ascultă și îi respectă.
– Așa?! Pierre, ia vezi, în spatele meu e o plantă cu o floare albă. Ia dă-mi-o, te rog.

Pierre se repezi și îi aduse planta.
– Asta e gura-lupului, o plantă care crește doar aici, la înălțime.
Căpcăunul PetriCică o zdrobi între fălcile lui de granit și apoi îi întinse pasta verzuie lui Pierre.
– Mănâncă!
Pierre înghiți cocoloșul. Avea gust bun, de plantă proaspătă, ușor amăruie, dar păstrând puțin din dulceața polenului.
– Acum strigă-ți numele! porunci PetriCică.
– Pieeerre!
– Pieeerre! Pieeeerre! Pieeerre! Pieeerre! se auzi de jur împrejur. Tot muntele răsuna. Părea că un uriaș s-a opintit și a scos din pieptu-i numele șoricelului.
– Ei, vezi, ăsta ești tu. Important, respectat. Până și muntele îți știe numele. Și tu, cum de nu ai încredere în tine?
– Oaaaaa! Șoricelului nu-i venea să creadă. Cum putea, oare, să aibă o așa voce și nimeni să nu-l asculte?
Amélie se repezi și ea să guste din pasta de gura lupului.
– Améééélie! strigă și ea din toți rărunchii.
Iar muntele îi răspunse din toate părțile:
– Améééélieee! Améééélieee! Améééélieee!

Când sunetul se opri, cei doi stăteau nemișcați.
Ce fraieri fuseseră, să creadă despre ei că sunt neînsemnați! Urcaseră până în vârful muntelui doar ca să afle că sunt atât de puternici. PetriCică le arătase cum poți să-ți găsești propria voce. Era de ajuns doar să deschizi gura. Păi... de-acum nu se vor mai teme de nimic.
Veseli, coborâră în vale. Se repeziră la scorbura-cofetărie și se apucară de treabă.
Și ce de minunății ieșiră din mâinile lor! Fursecuri cu semințe de dovleac și de floarea soarelui, sirop de zmeură și mure, delicioase trufe cu viermișori și păpădie, toate au fost preparate și prezentate în vitrină. Amélie vorbi cu ciorile poștaș, care duseră dulciurile și în pădurile vecine. Iar bomboanele cu polen, inventate de cei doi șoricei, au devenit în scurt timp iubite în tot ținutul.
Amélie și Pierre nu se mai opreau. Îi rugau pe licurici să le lumineze nopțile pentru a face alte și alte bunătăți. De-acum nu exista familie, în poiană sau în pădure, care să nu aibă la desert celebrele bomboane R&M. Le cumpărau de fiecare dată când aveau invitați la masă sau la vreo petrecere în familie.
Vestea despre bomboanele șoriceilor s-a răspândit în tot ținutul, iar știrea despre cofetărie a ajuns chiar și în ziarul pădurii. Asta le-a adus și mai multe comenzi. Urși, vulpi și ciocănitori din pădurile învecinate au venit în grabă și s-au înghesuit să cumpere celebrele zaharicale ale celor doi șoricei.
Pierre Ronțăilă și Amélie Mustăcilă erau în culmea fericirii. Își găsiseră vocea și sunetul ei era atât de dulce.