Scama Fira sau de veghe în raftul bibliotecii

de Mona Matei, ilustraţie de Silvia Olteanu

Sunt o scamă. Da, aţi citit bine. O simplă scamă, care umblă prin lume de când era mare, adică de când era o aţă. Cu timpul, m-am pierdut si m-am consumat din diverse cauze (sunt foarte simțitoare de fel) şi am ajuns o simplă scamă. De o culoare incertă, însă cu o privire categoric expresivă.

Nici nu mai ţin minte de când şi de unde provin, dacă m-am destrămat dintr-o căciulă sau dintr-un pulovăr. Știu numai că mă numesc scama Fira, din poporul Scămos, format din scame şi scami, popor care trăieşte ȋn armonie cu poporul Prăfos, format din prafi şi prafe, organizate ȋn fire. Aceste popoare trăiau si trăiesc peste tot în lume, şi foarte puţini sunt cei care le văd, sau dacă le vad le înţeleg. Uitaţi-vă în jurul vostru, credeţi că nu vă vede nimeni, însă pe umăr, pe mână, pe masă si lângă masă, sute de ochi de scame se uită curioase la voi....scamele văd şi înţeleg tot...De când se nasc, din haine, din fotolii, din fulare sau din şoşoni, scamele, ȋn linişte, nevăzute şi neauzite, se aşază pe unde apucă şi ȋn incearcă să trăiască ȋn tihnă.

Oful meu ȋn viaţă este că nu am tihnă. Nimeni nu mă lasă şi pe mine să stau liniştită, să îmi văd de viaţa mea şi să-mi găsesc eventual un scam cu care să-mi întemeiez o familie. Si eventual, dacă voi fi norocoasă, să am şi eu câteva scămişoare pe care să le cresc în linişte.

Se pare că fac parte din categoria minoritară a celor care sunt asupriţi veşnic. Să ştiţi că ştiu ce vorbesc, pentru că am stat ceva vreme liniştită pe veioza unui bibliotecar care nici nu vedea bine săracu'. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Am stat liniştită, chiar foarte liniştită la dânsul pe veioză, pentru că femeia de serviciu de la Bibliotecă.....cred că era o femeie de treabă, nu m-a deranjat niciodată. Era o linişte profundă la omul acela în birou, nu ţipa nimeni, dar nici nu râdea. La un moment dat, a venit la mine o scamă dintr-o carte a lui George Călinescu - “Istoria Literaturii” mi se pare. Câte nu mi-a povestit scama aceea! Ştia o grămadă de lucruri şi m-a învăţat şi pe mine. Aveam dezbateri literare şi deseori ne ciondăneam cu scamele de pe carţile de belestristică sau de dragoste. Eram la un pas să devin o scamă critic literar, însă nu a fost să fie, pentru că am fost răpită de-a dreptul. Cred că şi astăzi aş mai fi stat pe veioză în dezbateri literare sau chiar într-un cenaclu, însă, intr-o zi, s-a deschis ferestra din cauza curentului, iar vântul nebun, deşi ţipam cât mă ţinea gura, m-a luat râzând şi m-a dus pe străzi. Am ameţit cumplit atunci. Claxoane, maşini, gălăgie, m-am lovit de câteva semafoare (unele roşii, altele verzi), până când, epuizată, am căzut pe capota unei maşini. Credeam că o să fie bine acolo, însă mă frigea peste tot de numai puteam. Am înţeles că din cauza radiatorului, sau nu mai ştiu nici eu ce să spun. Cert este că maşina aceea a ajuns la service şi norocul meu a fost că am fugit înainte să mă vopsească, pentru că deveneam, fără să vreau, statuie. Am mai auzit eu de scame devenite statui, dar nici aşa, fără merite.

De exemplu, bunicul meu, boier Scămoiu, este, pentru nemurire, îngheţat pe haina statuii lui Kogălniceanu. Serios! (Daca nu mă credeti, duceti-vă să vă uitaţi pe mȃneca dreaptă a statuii, pe la cot, unde veți vedea o scamă - cu mustăți - încremenită demn în bronz)

Aşa, şi cum vă spuneam, după ce am călătorit prin lume ceva vreme, am ajuns, pe o fereastră deschisă, în casă la o doamnă, care părea tare drăguţă. Nu mă căuta niciodată, iar atunci când dorea să şteargă praful, mă ocolea cu grijă, ştergând numai în mijloc. Oricum, răscolea celelalte fire de praf (care sunt veri îndepărtaţi cu scamele) cu un ghemotoc de pene de struţ. (Una dintre pene mi-a povestit prin ce dramă a trecut când a fost smulsă de la tatăl ei, struţul. A rămas şi acum şocată, pentru că ameţeşte de fiecare dată când o agită doamna respectivă. Cu tatăl ei nu ştie ce s-a întâmplat, crede că a murit de ruşine după ce a fost deposedat de pene). Insă nici la doamna respectivă nu mi-a plăcut, pentru că exersa în fiecare zi la vioară, şi îmi zgâria urechile. Nu canta prea bine, mi-am dat seama, pentru că eu sunt o scamă foarte sensibilă, si am studii (dacă mă învârt uşor, scot cu trupul meu firav un soi de La bemol). Deci, doamna respectivă mă ameţea şi mă durea capul dar ceea ce a pus capac a fost pulovărul ei de lână, pe care îl ţinea în cuier. Acest pulovăr, doamnelor şi domnilor, era foarte nepoliticos. Ȋn primul rând, avea un întreg popor de scame pe el, care mai de care mai pretenţioase şi care ţipau în fiecare zi că ele se plimbă, se distrează, merg cu maşina şi cu metroul. Ȋnsă pe mine nu mă deranja, pentru că ştiam că, cel puţin o dată pe săptămână, scamele de lână trec printr-o dramă, un soi de catastrofă de nedescris. Şi de fiecare dată când se întâlneau cu monstrul de fier, se întorceau vlăguite şi fără chef de ceartă. Am înţeles că monstrul respectiv se numeşte maşină de spălat care - nu ştiu de ce - le fleoşcăie, le udă, se învârte şi apoi le scoate afară. Cred că încearcă să le omore de fapt, dar totuşi nu reuşeşte. Oricum, ca o recompensă, de fiecare dată după ce ies de acolo, toate scamele sunt date cu parfum. Am auzit că se numeşte detergent parfumul respectiv. Mă rog, mai bine ca mine, cu miros natural şi fără ameţeli, decât ca ele.

Odată, era să mă omoare un "mâncător de scame şi de fire de praf", care căuta cu trompa peste tot. Ce spaimă am tras! Am înţeles de la o firimitură, care a scăpat de el în ultimul moment, că aparatul ăla prinde toate scamele şi toate firele de praf şi le bagă la închisoare, unde stau claie peste grămadă, pe întuneric. Îngrozitor!

V-am povestit toate astea ca să vă închipuiţi şi voi ce viaţă groaznică avem noi scamele. Poate până la urmă o să îmi găsesc şi eu un loc unde să stau liniştită, şi, dacă v-a plăcut povestea mea, vă rog frumos, lăsaţi scamele în pace! Vă implor.