Dor de ducă

Interviu cu Dor Geta Popescu, realizat de Victoria Pătraşcu

Aș putea spune că Dor Geta Popescu este un copil, de doar 11 ani, care escaladează munții. Dar asta nu ar spune prea multe despre cea care poartă acest nume. Aș putea să adaug că este sora mai mică a alpinistei Crina Coco Popescu, la rândul ei recordmenă mondială de alpinism. Dar nici asta nu ar spune mare lucru despre talentul, ambiția și visurile unui copil care cucerește vârf după vârf. Cine este Dor Geta Popescu, fetița care a uimit o lume, dar care nu apare la televizor sau în ziare, am încercat să aflăm în acest interviu. El ne vorbește despre victorii și eșecuri, despre iubirea pentru munte, natură și înălțimi, dar și despre o călătorie aflată, încă, în plină desfășurare.

F: Dor Geta, pari mai degrabă un personaj de poveste. Mă întreb dacă ești reală sau ești doar o plăsmuire. Am să înșir doar câteva dintre victoriile tale și te rog să mă corectezi dacă greșesc. Ai 11 ani, dar ai stabilit deja recorduri mondiale de alpinism, ai urcat pe vârfuri pe care nu îndrăznesc să urce alpiniști cu experiență - Vârful Ararat (5.137 de metri) din Turcia și Vârful Damavand (5.671 de metri) din Iran -  și ești cea mai tânără sportivă care a escaladat doi dintre cei mai înalți vulcani ai lumii. Te pregătești pentru o nouă ascensiune, în iulie 2015, pe Kilimanjaro (5895 de metri). Cum reușești? Care sunt superputerile tale?

G.P: Eu pot să spun care a fost drumul pâna acum. De când mă știu, mă cațăr la panou, merg pe munte, aud istorisiri despre antrenamente, escaladă, munte, alpinism și expediții. Asta pentru că, la Clubul Sportiv Montan ”Altitudine”, unde sunt oamenii între care am crescut,  se pregăteau antrenamentele și expedițiile spre munți înalți pentru Coco, sora mea (Coco Popescu este recordmenă de vârstă la escaladă n.r.). Asa că, și eu, când am împlinit trei ani, chiar de ziua mea, am urcat pe vârful Postavaru, iar de la 6 ani particip la competiții de escaladă. Acum , pot să spun că alpinismul de altitudine și escalada mă definesc, mă fac să mă simt fericită și specială.   

F: Se spune că fiecare călătorie începe cu un prim pas. Cum este primul pas pentru tine? Începe la poalele muntelui pe care vrei să-l cucerești sau cu mult înainte? Cum sunt pașii următori?

G.P: Primul pas pentru a face o ascensiune este legat de antrenamente, de pregatirea generală. Fără astea nu te poți bucura de muntele respectiv, de efort și ascensiune, de atingerea vârfului cu resurse suficiente pentru a trăi momentele acelea deosebite din final. În același timp, fiecare expediție este un prim pas pentru următoarea aventură, este o treaptă pentru noi planuri și vise.

F: De fiecare dată când ziarele sau televiziunile anunță o reușită a unui alpinist, român sau străin, imaginile se concentrează doar pe bucuria finală, pe poza alpinistului fericit din vârful muntelui. Pentru tine, Dor Geta Popescu, este mai importantă ținta sau călătoria? Ești dornică doar să ajungi în vârf sau e important și ce înveți din toată această experiență?

G.P: Chiar nu știu ce să zic. Lucrurile se desfășoară așa:  în cursul ascensiunii sunt întotdeauna concentrată pe aspectele tehnice ale traseului, pe felul în care mă simt și pe  evoluția vremii. Sunt  foarte atentă la etapele aclimatizarii si dornică să ating vârful. Recunosc, performanța și recordurile sunt ceea ce-mi doresc, sunt motivația antrenamentelor și pregătirii mele.  După reușită și momentele fantasice trăite în vârful muntelui, pe traseul de coborâre, cunoscând  și având în gând fiecare etapă și porțiune mai dificilă, mă bucur și de ceea ce văd în jur, de peisaje. Am sufletul plin de muntele pe care sunt și pe care, relaxată, îl descopăr cu bucurie. Peste ceva timp, îmi amintesc de ascensiune, de peisaje, de anumite încercări interesante, de locuri și de oameni. De fapt, astea toate constituie amintirea unei expediții reușite și, mai puțin, momentul în care am atins vârful sau timpul cât am stat pe el.

F: Se spune că o călătorie face cât zece cărți citite, că este o experiență concentrată ca o pastilă de calciu efervescent, că ea nu înseamnă doar mersul pe jos, ci și toate învățămintele pe care le tragi la sfârșitul călătoriei, că o călătorie îți modifică mintea și și sufletul. Este adevărat? Care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o din expedițiile de până acum?

G.P:  Nu am fost în multe expediții, dar știu că în fiecare mi-a plăcut. A fost totul foarte nou pentru mine. Cred ca am învățat, totuși, să nu judec în grabă și să nu cataloghez ce văd în locurile noi pe care le străbat. Adică să am răbdare, să văd mai mult și să încerc să înțeleg înainte de a da un verdict, de a emite o părere.

F: Am citit mai multe relatări ale alpiniștilor din expedițiile lor. Din toate răzbate dorința depășirii unor limite, concentrarea, efortul. Pe munte, atunci când te urci singură, prin gheață și zăpadă, cu vântul care șuieră, mai ai timp să te uiți în jur? Te gândești că pe acolo pe unde treci tu au trecut și alți alpiniști? Ce-ți trece prin minte când străbați ultima etapă a unui traseu?

G.P: Mereu mă uit în jur și sunt atentă la toate detaliile pentru a putea ajunge pe vârf. Dar, pe de altă parte, consider orice ascensiune o experiență personală. Nu sunt interesată de descrierile sau părerile altor alpiniști. Coco, sora mea,  îmi explică traseul din punct de vedere tehnic: etape, portiuni cheie și cam atât. În rest, vreau să trăiesc eu ascensiunea și să am părerile si experiența mea, neinfluențate de alții.

F: Am rămas uimită să citesc într-una dintre paginile tale de jurnal următoarea frază: ”Când a răsărit soarele eram deja aproape de reușită și abia atunci am putut vedea, în zare, conul vulcanic ca un tort uriaș și urcușul final, ca umărul unui prieten care mă conducea spre vârf.”M-a uimit imaginea în care urcușul final era văzut de tine ca ”umărul unui prieten”. Nu spunem noi, toți, că mergem să cucerim un vârf, să învingem, să doborâm un record? Cum este, de fapt, muntele pentru tine? Prieten sau dușman? Este calul care te ajută să ajungi la finalul poveștii sau Spânul care te atrage în cursă?

G.P: De fapt,  povestea este despre munte, nu despre mine. Muntele este personajul principal. Eu îmi compun doar povestea ascensiunii din ce simt si trăiesc acolo. Eu nu spun niciodată că mă duc să ”cuceresc un vârf”. Eu fac doar o ascensiune. Și asta are legătură mai mult cu pregătirea și nivelul la care am ajuns eu decât cu muntele. După zile de concentrare, așteptare, efort, îndoieli, vine un moment, în apropierea vârfului, când simți că vei reuși, că atingerea vârfului este numai o chestiune de timp. Atunci începe starea exceptională a vârfului și rămân în minte imagini ca cele de care spuneți, despre ascensiunea din Sabalan

F: Citind blogul tău, am văzut că ești foarte atentă cu pregătirea ascensiunilor, extrem de disciplinată și minuțioasă. Cu toate astea, a fost un moment când ai fost nevoită să te întorci din drum. Consideri că ”întorsul din drum” este un eșec? Sau doar o formă prin care muntele ți-a arătat că poți să ajungi tot acolo, mai târziu, după ce ai străbătut un drum mai lung? Cum a fost această experiență? Ce ai învățat din ea?

G.P: Întorsul din drum este, categoric, un eșec. Asta nu are nici o legătură cu muntele, are legătură cu lipsa ta de antrenament, cu o așteptare sau o planificare greșită. Pe scurt, experienta din Elbrus 2014 a fost așa: în ziua în care atacam vârful, în timp ce urcam mi-am dat seama că picioarele încep să-mi înghețe. Nici nu voiam să mă gândesc că fusesem sfătuită să iau bocanci de altitudine și eu hotărâsem, de capul meu, să plec cu niște bocanci mai ușori și mai comozi, cu care facusem Araratul de 5137m și toate ascensiunile și antrenamentele de iarnă în Circuitul  ”7Munți din Grădina Carpaților”. Nu îmi mai simțeam degetele și îmi ziceam să renunț dar, în același timp, îmi spuneam că trebuie să continui, că trebuie să găsesc o soluție. N-am gasit-o și, cu greu, am acceptat , într-un final, că trebuie să renunț. A fost greu. Foarte greu. Am coborât în tabăra de vârf, în câteva ore picioarele și-au revenit, e adevărat, cu durere. Mi-a fost frică să le văd albe și umflate. Le-am ținut la rece pentru că, la cald, mă dureau groaznic.

Durerea fizică a trecut. Mai greu a fost, însa, să fac pace cu cu mine. Ratasem un record european, ratasem o ascensiune la care visasem atâta, după antrenamente și pregătire de o iarnă. Ce realizasem? După șase ore de ascensiune eram iarăși în tabăra de vârf, cu picioarele praf, fără posibilitatea de a mai ajunge în vârf, a doua zi. Și, imediat, mi-a venit în minte cât de deșteaptă fusesem eu cu o seară înainte, cum le știam eu pe toate și cât de sigură eram ca voi face vârful.

Atunci am învățat să accept că există posibilitatea de a eșua și să nu consider eșecul un lucru de temut atâta timp cât știu să-l mențin gestionabil, atâta timp cât știu să-l țin sub control. Cu cât iți cunoști mai bine domeniul, posibilitățile, cu cat exersezi, te antrenezi, gândesti mai bine, cu atât poți gestiona atât eșecul cât și succesul mai bine. Numai așa poți folosi eșecul și victoriile ca bază pentru viitoare realizari.

F: Ai început de ceva vreme niște programe în care îi înveți pe copii să iubească muntele și escalada. Cum ți-a venit această idee și cum au fost primite de către copii și de către părinți aceste programe?

G.P: E simplu. Eu mă bucur de munte, de escaladă, de sporturi montane, în general, și vreau să-mi fac prieteni cu care să mă înâlnesc în natură, să avem aceleași preocupări și valori. Așa că facem cunoștință câte o zi în programul „Ești temerar, arată-ne ce poți”, apoi facem „Întâlnirea temerarilor”, de doua zile, cand ne jucăm, ne cațărăm pe stâncă și facem drumeții.

F: Ai început foarte devreme această aventură a escaladării de performanță. Ce crezi că vei face după ce vei escalada toate vârfurile din lume? Pe ce munți te vei mai avânta?

G.P:  Nu mă gândesc așa departe. Deocamdată am ca obiectiv finalizarea  Circuitului 7 Volcanoes (cel mai înalt vulcan de pe fiecare continent) și Circuitului 7 Summits (cel mai înalt vârf de pe fiecare continent) până la vârsta de 14 ani, adică până în anul 2017. Faptul că doar 8 alpinisti au incheiat 7 Volcanoes,  422 Circuitul 7 Summits și nicio alpinistă nu a realizat ambele circuite mă face să lupt pentru acest loc.

F: În finalul interviului spune-ne ce poveste are cuvântul ”Dor” din numele tău? Și ce semnificație are pentru tine?

G.P: Cel mai mult mi-a plăcut, mi-a rămas în minte și caut să-i dau consistență un titlu dintr-un ziar, după recordul meu din Ararat: „ Dor de record”.