Aventurile unui drum de ţară

Poveste de Victoria Pătraşcu, ilustrată de Adina Larisa Șufană

Drum de Țară s-a născut dintr-o Potecuța. Curios? Și ăsta-i doar începutul. Ce-i mai interesant de-abia de acum începe.

Potecuța mamă era - cum să vă spun? – cam întortocheată, subțirică și zburdalnică. Suia voinicește pe dealuri, cobora năvalnic spre poiene, mergea molcom pe malul râurilor, ocolea cu grijă copacii și se strecura șovăielnică pe lângă prăpăstii. Poteca, o fi fost ea mică și subțire, dar era curajoasă și curioasă. Se lăsa cu bucurie bătătorită de copitele oilor care urcau spre munte, doar ca să vadă până unde pot ajunge lânoasele behăitoare. Tot potecuța îi îndruma pe oameni către desișurile de zmeură și îi conducea înapoi, seara, spre casele lor.

N-am fi aflat de Drum de Țară dacă mama lui, Potecuța, n-ar fi fost atât de zburdalnică și de curioasă. Ce mai încolo și-ncoace, de la copii i s-a tras. Au amăgit-o cu veselia, zbenguiala și cântecele lor. Poteca noastră, fără să bănuiască nimic, s-a luat după ei, le-a urmat pașii și a venit până la marginea Satului. Iar Satul, ca orice sat, deh. Când a văzut-o așa frumoasă și zglobie, a invitat-o pe la el pe-acasă. I-a arătat casele, curțile, florile de la ferestre, a plimbat-o prin gospodării, au ascultat împreună cotcodăcitul găinilor și mugetele vacilor. Până să bage Potecuța de seamă, deja se lățise și, în scurt timp, avea în urma ei un copil, pe Drum de Țară.

Drum de Țară semăna și cu mama, și cu tata. Era curajos și zglobiu ca mama. Fără fasoane, cu praf pe obraji și fân în păr ca tata. Drum de Țară nu se supăra nici măcar atunci când văcuțele îi mai lăsau câte o baligă pe hainele pământii sau când găinile îl ciuguleau printre pietre și prin smocurile de iarbă din barbă. Asta pentru că Drum de Țară îi iubea pe oamenii adăpostiți de tatăl său, Satul.

Drum, cum îl striga mama lui, nu stătea o clipă locului. Mergea de colo colo, mai mult pe cărări bătătorite și cu treabă. Nu se avânta chiar ca Potecuța printre stânci sau prin sălbăticie. Mergea însă cu bucurie de la un sat la altul, în vizită pe la frații, verii și unchii tatălui său.

Viața lui era senină. Iubea tot ceea ce făcea. Îi plăceau diminețile când ducea vacile la marginea satului sau când, la amiază, îl gâdilau găinile. Îi plăceau searile cu trăncăneala țărăncilor pe la porți. Mai mergea, uneori, și alăturea cu drumul. Mai ales în zilele fierbinți de vară cînd îl toropea căldura soarelui. Dar asta se întâmpla rar.

Cel mai mult îi plăceau concertele lui Leopold, un câine de pripas, care lătra la lună în fiecare noapte. Când îi asculta schelălăielile prelungi, pe Drum de Țară îl apuca așa un dor de ducă...

-Aș pleca și eu mai departe, măi tată...îi spuse într-o zi Drum de Țară tatălui său.

Când îl auzi, Satul mai-mai să-și piardă turla bisericii de pe cap. Capul satului, se-nțelege.

-Unde să pleci, fiule? Locul tău e aici, nu să bați câmpii aiurea. Niciun drum de țară n-a ajuns departe. Aici e locului tău. Ești încă tânăr. Stai să crești, să te mai bătătorești și, poate, peste ani , te vei încumeta și tu la o călătorie mai lungă...

-Dar, dincolo de deal ce-o fi? întrebă Drum de Țară curios. Crezi că mai sunt alte drumuri, ca mine, pe acolo? Să mă intersectez și eu cu o cărăruie măcar, să avem și noi răspântia noastră. Poate că din întâlnirea noastră se va naște un cătun, ca să ai și tu nepoți.

-He-he-he, Drum de Țară, mi-ar plăcea să fiu bunic. Dar nu știu ce e dincolo de dealuri. N-am părăsit niciodată locul ăsta.

-Știu eu ce-i pe-acolo, se auzi un croncănit.

-Drum de Țară, mirat, zburătăci pe loc cele două găini care i se odihneau pe pleoape ca să vadă mai bine cine îi vorbește. De pe una din crengile salcâmului de la marginea drumului îl privea amuzată o cioară grăsuță.

-Cine mai ești și tu?

-Craaa! N-ai auzit de mine? Sunt Merleta și vin de dincolo de deal. Am hotărât să-mi petrec vacanța de vară...la țaaaarrră. E liniște, mâncarrrre din belșug și, în plus, scap de agitația orrrrrașului, de fumul mașinilor, de zgomot. Și de rudele mele cu carrre m-am cerrrrtat.

-Oraș...mașini..? Ce sunt astea, Merleta?

-Brrrre, dar neștiutorrr mai ești. Orrrrașul este un sat mai mare, mult mai mare, adăugă cioara uitându-se cu atenție în jur. Pe acolo sunt strrrrăzi, tot un fel de drrrumuri, așa cum ești și tu. Dar mai puțin prrrrăfuite, mai bogate, mai asfaltate...

-Asfaltate?

-Da, brrre, au un fel de haine pe ele. Nu sunt în pielea goală ca tine, croncăni ghiduș Merleta. Eiiii, pe-acolo și casele sunt mai marrri. Oamenii construiesc case peste case peste case care se numesc blocuri.

Drum de Țară era din ce în ce mai uluit. Căscă o gură așa mare încât Leopold căzu chelălăind în groapa apărută, din senin, în mijlocul drumului.

-Tată. Musai trebuie să merg și eu la oraș, strigă pe loc Drum de Țară. Vreau să văd cum e pe-acolo.

-Unde să te duci, fiule? Ce să cauți? Asculți de vorbele unei ciori bezmetice? Vezi-ți de treabă. Ai atâtea de făcut pe aici. Ce-o să zică oamenii când vor vedea că ți-ai luat câmpii și ai plecat brambura peste dealuri în căutare de copite de cai morți, la oraș.

-Nu există copite de cai morți la oraș, adăugă înțepată Merleta.

-Tu, să taci! strigă Satul supărat. Că mai rău faci. Ce ți-a venit să-i vorbești copilului de oraș, de străzi, de blocuri? Nu vezi că e tânăr și n-are minte? Că vrea să plece telea-lelea peste dealuri....Eeeeiiii!

- Aaaa, am uitat să-i spun de Autostradă...

Dar nu apucă Merleta să croncăne mai multe că Tata Sat, furios, îl asmuții pe Leopold asupra ciorii:

-Tu ce crezi, cioară? Că aici este sat fără câini? Că poți să spui verzi și uscate și să-i bagi copilului meu în cap toate năroziile? Ia, pleacă de aici!

Cioară zburătăci o clipă speriată, dar apoi se așeză pe o creangă mai înaltă.

-Ba o să-i spun tot ce vreau, se burzului pasărea. Drum de Țară, să știi că dincolo de dealuri se întinde o lume cum n-ai mai văzut. Acolo e și Autostrada. Lungă și lată, cea mai bogată și mai frumoasă dintre cele din neamul tău. Și e singură , sărăcuța. Niciun drum n-a îndrăznit până acum să se apropie de ea.

-Poți să-mi arăți pe unde să o iau? Vreu să-mi încerc și eu norocul.

-Desigur. Te duc până acolo și mă întorc apoi.

-Ba să nu te mai întorci, zise Satul, că pe-aici n-ai să faci mulți pui. Am să-l pun pe Leopold să te alunge.

-Ham! Eu nu o voi lătra pe cioară. Descurcă-te cum știi. Plec cu Drum de Țară. Ne știm de mici și mi-e ca un frate. În plus, sunt un câine fără stăpân așa că ar fi bine să-mi urmez drumul și să mai umblu și eu prin lume.

-O să ajungeți într-o fundătură și va fi vai de voi. Ai grijă, Leopold! Câinele moare de drum lung...

-Da, Satule! Dar, fără supărare, și ...”prostul moare de grija altuia”. Lasă copilul să călătorească, să vadă lumea. Ce te ții scai de el?!

- O să te spun lui maică-ta să vedem ce o să zică!strigă Satul disperat.

-Eu zic să meargă sănătos unde vede cu ochii și unde îl trage inima, zise Potecuța din spatele Satului. Cine nu are curaj să bată cărările, nu va cunoaște cântările. Drum de Țară, dragul mamii, nu-ți fie teamă. Mergi încotro te poartă inima.

Satul, învins, tăcu posomorât.

În aceeași seară Drum de Țară plecă peste dealuri, călăuzit de Merleta și însoțit de câinele Leopold. Urcară dealuri, coborâră văi, străbătură păduri și ocoliră munți.. Leopold îl păzea de primejdii, iar Merleta îi povestea de Autostradă.

-E tare frumoasă, spuse cioara. Doar că e singurrră și cam trrrristă. Nu are niciun iubit. Are patru benzi, e lungăăăă de nici nu vezi unde se termină. Pe ea trec mii de mașini. Dar nicio vietate nu se apropie, nicio casă nu se construiește la marginea ei, nu se abate de la drumul ei drept și străbate doar câmpii plictisitoare. Și-l mai are și pe taică-su pe cap.

-De taică-su nu ne-ai spus nimic până acum, cucoană, lătră supărat Leopold.

-Nuu? Ei, am uitat?

-Cum e taică-su? Spune-ne acum, până să ajungem la acolo.

-Taică-su e Drum de Fier. Nu-l știți? Aprig tiran. O păzește ca pe ochii din cap și o urmează peste tot. Din cauza lui nu se apropie nimeni de Autostradă. Are paznici îngrozitori, trenuri lungi ca niște balauri de fier. Locomotive fioroase care scot fum pe nări și sunete îngrozitoare. Când urlă balaurii lui taică-su, îți îngheață sângele în vine.

Drum de Țară se opri descumpănit. Parcă îi mai pierise curajul. Poate că Satul avea dreptate. Poate ar fi trebuit să rămână pentru totdeauna să bată locurile cunoscute. Dar, apoi, îi răsăriră în minte vorbele mamei: ”Urmează-ți inima!”. Hotărât, își luă inima în dinți și trecu și de ultimul deal.

Uaaaau! De sus, se vedea Autostrada în toată splendoarea ei. Mare, lungă, agitată. Mai frumoasă decât povestise Merleta. Asfaltul negru lucea ca un pielea unui șarpe de apă. Marginile erau vopsite în galben sclipitor și bătute cu sute de beculețe luminoase. Ca niște pietre prețioase. Și Drum de Țară, pe loc, se îndrăgosti de ea. Se avântă la vale, dar nu reuși să se apropie.

-Hei, frumoaso, strigă Drum de Țară, vino să ne cunoaștem mai bine.

Autostrada se uită curioasă și fâstâcită peste gard. Cine era drumul ăsta îndrăzneț? Cum de avea curajul să se apropie de ea?

Drum de Țară mai făcu doi pași, dar se lovi cu nasul într-o barieră. Încercă să o ocolească, dar peste tot se împiedică în garduri și sârme ghimpate. Iar de dincolo de gard se uia la el nemilos Drum de Fier.

-Cine-i prăfuitul ăsta și cum îndrăznește să-și ridice ochii la fiica mea? strigă Drum de Fier. Coate-goale, tu ești de nasul ei? Cine a mai pomenit ca un drum de țară să se intersecteze cu o autostradă? Nici haine de asfalt nu ai. Pleacă de unde ai venit. Nu ne mai pierde timpul. Du-te, cumpără-ți niște haine, ia-ți și tu niște mașini și, apoi, poți să te întorci. Fiica mea e menită să se mărite cu un drum internațional. Nu cu un terchea-berchea de doi lei.

-Tată, lasă-l. De ce ești rău? Mie-mi place. E drăguț. Are un câine lățos și o cioară grăsuță. Uite ce simpatice smocuri de iarbă are pe frunte. Lasă-l măcar să mă însoțească. Să vorbim, să ne cunoaștem mai bine.

-Nici nu mă gândesc. Crezi că te-am crescut ca să te intersectezi cu un țăran de drum? Cu un drum de țară prăpădit și prăfos? Pe șinele mele, așa ceva e cu neputință. Și Drum de Fier chemă trenul accelerat de ora cinci care, ca un demon venit din iad, îi învălui în fum. Locomotiva urlă minute în șir, iar vagoanele clănțăniră amenințător spre ei. Merleta se ascunse în coada lui Leopold, iar Leopold se piti, înspăimântat la marginea drumului. Doar Drum de Țară strigă curajos:

-Nu mi-e frică de tine, Drum de Fier. Am să merg după Autostradă până la capătul pământului, dacă e nevoie. Și acolo, la acel capăt, tot o să ne intersectăm. Fără voia ta. Și nu ai să ai cum să ne oprești. Pentru că orice drum are un sfârșit.

Și Drum de Țară se avântă vijelios peste dealuri, străbătu munți, urmări de departe Autostrada. În fiecare seară se oprea obosit, la marginea unei păduri și privea cu dor luminile Autostrăzii. Și în fiecare noapte, Autostrada clipocea din farurile mașinilor amintindu-i drumului de țară că nu l-a uitat și că așteaptă să se reîntâlnească. Dar că mai aveau mult de mers pentru că nu ajunseseră la capăt. Dar drumul nu se lăsa. Mergea curajos prin locuri prin care niciun drum nu ajunsese încă.

După zile și săptămâni de mers, Drum de Țară zări o întindere de apă. Nu era un râu, nu era o baltă, nu era nici măcar un lac.

-Ce mare e! exclamă Drum de țară uitându-se la întinderea albastră.

-E marrre pentru că e Marea, cârâi Merleta.

-Ura! E Mareaaa! Am ajuns la capătul drumului. Aici am să mă întâlnesc cu aleasa mea. Și, fericit, Drum de Țară alunecă peste dune și se opri drept în nisipul plajei. Ar fi vrut să meargă mai departe, dar nu mai avea putere. Făcuse toți pașii. Acum era rândul Autostrăzii șă vină spre el.

-Aici! Sunt aici! strigă Drum de Țară de pe malul mării.

Dar Autostrada era blocată la un punct de control.

-N-am cum să ajung. Sunt garduri peste tot.

-Caută o ieșire.

Autostrada se uita disperată împrejur în căutarea unei spărturi cât de mici în gardul care o înconjura. Nu exista și basta. Dar, apoi, spre mirarea tuturor Autostrada își adună toate puterile și cu un efort peste măsură se aruncă peste gard, peste plajă și ateriză drept în brațele drumului. Construise prin propriile puteri o ieșire care o salvase din închisoarea de până atunci. Era de-acum liberă, putea să se poarte cum voia, putea să poarte sau nu haine de asfalt, putea să poarte flori în păr, să se odihnească în unele zile sau să pornească în aventură în altele.

Degeaba urlau locomotivele lui Drum de Fier în gara orașului, degeaba tot clănțănea din șine. Autostrada evadase. Fugise cu Drum deȚară. Iar în urma lor se năștea deja o pistă pentru bicicliști

Anii au trecut și fiica lui Drum de Țară a ajuns cea mai frumoasă pistă de biciclete de la malul mării. Cu asfalt lucios ca al mamei ei, dar veselă și curajoasă ca Drum de Țară. Oamenii se minunau adesea cum o autostradă poate să se oprească brusc și cum de nu se mai intersectează și cu alte drumuri mai mari. Dar, apoi, se bucurau de vacanță și de soarele verii și uitau ciudățenia. Oricum, țara în care Autostrada se intersectase cu un drum prăfos nu era o țară ca toate celelalte. În ea se întâmplau tot timpul fel de fel de lucruri neobișnuite.

Daaaa, știu. Acum o să mă întrebați ce s-a întâmplat cu Leopold și Merleta. Și nu o să scap de voi până nu vă spun.

Leopold a fost adoptat de o bunicuță biciclistă care îl scoate la plimbare în fiecare dimineață și în fiecare seară. Iar Merleta și-a găsit un grup de surate, guralive ca ea, și trăiește într-un lan de floarea soarelui din apropierea orașului. E bine așa? Am ajuns la Sfârșit?

Drum de Țară s-a născut dintr-o Potecuța. Curios? Și ăsta-i doar începutul. Ce-i mai interesant de-abia de acum începe.