Iosana în căutare de sine

Poveste de Laura Grünberg, ilustrată de Veronica Neacşu

Continuu să îl pârăsc pe băiatul meu. Are un obicei tare obositor. Nu se scoală dimineața până când nu îi spun o poveste. Da. Ați citit bine. De adormit, adoarme ușor dar nu se scoală fără povești... Problema este că nici nu vrea să îi spun orice fel de poveste. Nici să nu audă de ”Cenușăreasa”, ”Muc cel mic”, ”Capra cu trei iezi” sau ”Harap Alb”. Nu. El vrea povești la comandă, cu tot felul de cuvinte pe care mi le dă. ”Hai, Matei, scoală-te” îi spun în fiecare dimineață. ”Doar dacă îmi spui una cu…” îmi zice el după care îmi trântește câte un cuvânt care îi vine în minte. O dată mi-a cerut să îi spun o poveste cu NAS. Altă dată una cu un SMS sau cu ”Î din i”. Dacă vrea să doarmă mai mult, îmi dă teme și mai complicate. De curând am avut o asemenea provocare. Mi-a cerut să îi spun o poveste despre ”Căutare”. Iată ce i-am spus:

Se povesteşte că nu demult dar nici de curând, o fată ca oricare alta trăia împreună cu mulţi alţii într-o ţară ciudată în formă de semn de întrebare, locuită de oameni plini de certitudini, siguri pe ei, care nu se îndoiau de nimic şi aveau răspunsuri la orice. Iosana, căci aşa se numeşte fata despre care vreau să povestesc, nu semăna deloc cu ei. Ea nu găsea răspunsuri potrivite la nici o întrebare pe care şi-o punea: cine este, de unde vine, care este rostul ei în viaţă, de ce mor bunicii şi peruşii din colivie, dacă există Dumnezeu de ce există şi cancerul, de ce după iarnă vine primăvara şi nu toamna, etc.

Cei din jurul ei râdeau de ea. Cum adică cine este? Este Iosana, fata Corneliei şi a lui Marius de pe strada Siguranţei numărul 5. Dar acesta nu era răspunsul pe care îl căuta ea. Căutarea de sine, simţea Iosana, este altceva decât să afli cum te cheamă pe tine şi pe părinţii tăi, pe ce stradă stai, ce număr ai la pantof sau cu ce medie ai terminat încă o clasă.

Fata mergea la şcoală de câţiva ani, învăţa despre înălţimea tuturor munţilor din lume, ştia să rezolve ecuaţii de gradul 1 şi să construiască cercuri cu compasul, dar nu îi explica nimeni, pe înţelesul ei, de ce vor, de exemplu, unii oameni să urce pe jos Everestul când ar putea ateriza simplu în vârf cu un elicopter.

Iosana avea părinţi filosofi, care îi povesteau despre oameni înţelepţi care le ştiau pe toate şi scriau cărţi despre fericire, adevăr, cunoaştere. Pe biroul tatălui găseai tot felul de citate ciudate ca de exemplu ”Un om nu se poate simți bine fără acordul său” (M. Twain) sau „E uimitor cât de mulţi oameni au un copac înfipt în cap”. Ce să înţeleagă un copil din toate astea? Cum adică să îți dai tu ție acordul să te simți bine? Sau unde o fi văzut domnul acela înţelept (Deleuze sau cam aşa ceva) un om cu vreun copac în cap? Era clar pentru Iosana că nici filosofii nu aveau răspunsuri, ci doar întrebări. În fond, de aceea locuiau şi ei în ţara asta în formă de semn de întrebare.

La un moment dat Iosana a sperat că o poate ajuta Cara, bichonul ei havanez care ştia mult mai multe decât credeau oamenii mari. Deşi l-a mângâiat şi i-a dat de mai multe ori porţie dublă de bobiţe, acesta nu a dat semne că ar pricepe ce tot căuta ea şi nici că ar putea să o ajute într-un fel. Fetiţa a înţeles atunci că nu doar oamenii nu aveau răspunsuri dar, din păcate, nici câinii.

Iosana era, de asemenea, un copil care citea, mai de voie sau de nevoie, mult mai mult decât alţii de vârsta ei. Afla din cărţi tot felul de lucruri şi întâmplări care mai de care mai bizare, dar nimic concret despre cum să se găsească pe sine printre atâtea Mall-uri, modele de telefoane mobile şi programe de televizor. Chiar dacă era fată, ea se pricepea şi la computer, navigând uşor pe Google, dar, la căutările pentru „fericire”, „căutare” sau „sine”, apăreau zeci de pagini cu informaţii care nu îi foloseau.

A trecut ceva timp de când Iosana se caută dar nu se găsește, Chiar acum, în timp ce eu povestesc, probabil că iar i se întâmplă ceva - o fi vreo bucurie, vreun necaz….O să trăiască şi o să vadă. Eu aş vrea să îi transmit Iosanei că această căutare de sine a oricui este precum varza - cu cât cauţi mai mult cu atât dai de mai multe învelişuri. Voi ce ați vrea să îi spuneți? Dacă ştiţi cumva cum te poţi găsi, vă rog, contactaţi-o urgent pe Iosana (scrieți-mi sau desenați-mi mie și îi transmit eu). Cu siguranță o să vă fie recunoscătoare. Și poate, o să se găsească!

- Matei - hai, scoală-te acum. Am terminat povestea.

- Bine, bine… mă scol… Mami… tu te-ai găsit?