Balta nu era mai mare de patru paşi. Unu… doi… trei… patru. De oriunde ai fi numărat, tot patru paşi erau, nici mai mult, nici mai puţin. Şi era perfect rotundă, ca un ochi verde, deschis spre cerul de deasupra sălciilor pitice.

Aşezată pe câmp, ferită de soare, Balta nu era goală, ci plină de broaște. Unele mai mari, altele mai mici.

Rana-Manana era cea mai batrână şi avea cei mai mulţi copii. Le şi pierduse şirul. În fiecare primăvară apăreau alți și alți mormoloci. Nu unul, nu doi, nu zece, ci două mii.

Mormolocii erau – cum altfel - ca toţi mormolocii. Maronii-verzui, cu capul mare, trup îngust, labe mici şi coadă subţire şi lungă. Se fugăreau toată ziua prin Baltă, traversând cei patru paşi cu viteza unor fulgere subacvatice.

Fiecare mormoloc era bun la ceva. Mormolocul 98 era cel mai iute, mormolocul 246 avea cei mai mari ochi, mormolocul 585 avea ochii cei mai ageri, iar mormolocul 1249 era foarte înţelept. De fapt, fiecare făcea ceva foarte bine.

Doar Molo, ultimul născut, şedea la marginea apei, în mâlul lipicios, fără să alerge, fără să se joace şi fără să chiuie.
Molo nu era nici puternic, nici umflat şi nici gălăgios.
    - Molo, de ce nu te joci cu fraţii tăi? Nu te plictiseşti stând aici, la marginea Bălţii? De ce eşti posomorât?
    - Nu sunt. Doar că mă gândesc la ale mele.
    - Mormolocii nu gândesc, dragule. Ei înoată, se agită, dau din coadă, mănâncă viermi graşi şi zemoşi. Cum o să te descurci mai târziu dacă nu faci nimic pentru a deveni un bun broscoi?
    - Nu vreau să fiu un bun broscoi. Eu vreau să zbor... dacă se poate…
    - Ce să faci?!
Manana bulbucase ochii cât farfuriile de la mesele împărăteşti.
    - De ce sa zbori, Molo? Broaştele nu zboară, broaştele înoată şi ţopăie.
    - Vreau să zbor pentru că am o stea desenată pe coadă şi cred că locul meu nu este aici, ci acolo, sus, pe cer.
    - Nu ai nicio stea pe coadă. Ai doar o pată care o să dispară peste puţin timp, atunci când o să-ţi cadă coada.

Molo nu mai spuse nimic. Alunecă uşor spre marginea Bălţii. Cine l-ar fi înţeles? În fiecare seară se uita la stele şi ştia că locul lui este în altă parte. Dar, în fiecare dimineaţă, se trezea tot în Baltă. Offf, dacă ar fi avut măcar curaj! Curajul să facă ceva ce nu mai făcuse nici un mormoloc înaintea lui.

Dar iată că veni o zi călduroasă. Mai călduroasă decât oricare dintre zilele de până atunci. Rana Manana și frații lui Molo se retrăseseră pe fundul Bălții. Molo simţi cum devine dintr-o dată uşor. Se uită în jur şi văzu cum salcia rămâne plângăcioasă şi pitică lângă ochiul de apă.
Se privi în luciul bălții şi-şi văzu chipul de mormoloc speriat cum devine din ce în ce mai mic. Urca, urca, urca. Sus, sus, sus de tot, spre cer.

Ciudat. Molo nu era speriat. Era fericit. Zbura, zbura, în sfârșit. Vedea până, hăăăăt, departe. Bula de aer în care se afla se rotea uşor prin aer, spre înaltul cel mai înalt.

Deodată, intră în ceaţa albă şi deasă a norilor. Bula de apă se răci şi lui Molo începu să i se facă frig. Îşi strânse coada ca un fular în jurul gâtului. Pământul nu se mai vedea şi vîntul bătea destul de tare aici, sus.
Se ridică deasupra ceţii şi văzu un punct mic în depărtare. Venea cu viteză spre el. Ce era? Poate că o pasăre uriaşă venea să îl mănânce.
Zburătoarea argintie și zgomotoasă se opri chiar pe norul unde se afla Molo. Din burta părsării coborî o arătare cu două picioare:
    - Cine sau ce eşti tu? întrebă Molo.
    - Mă cheamă Saint.
    - Eşti un sfănt?
Molo aflase de sfinţi şi de oameni de la Manana.
    - Nu, sunt un om… dar mă cheamă Saint. Saint Exupery. Prietenii îmi spun Antoine.
    - Şi ce cauţi prin cer? Oamenii ar trebui să stea pe Pământ! Mie aşa mi-a spus Manana.
    - Unii dintre ei da, alţii, ca mine, nu.
    - Dar, ce fel de om eşti tu de umbli brambura prin cer?
    - Am fost pilot, aşa că ştiu cum să mă plimb printre nori, dar am fost şi visător, aşa că ştiu să zbor.
    - Poţi să fii şi om, şi visător?
    - Desigur…
    - În același timp? Aş putea fi şi eu mormoloc şi visător?
Antoine se scărpină în creştet încurcat.
    - Asta nu ştiu, dar poţi încerca.
    - Ce trebuie să fac pentru a deveni visător? Că mormoloc sunt deja.
    - Mai întâi și mai întâi trebuie să visezi.
    - Păi, eu visez tot timpul.
    - Ei, atunci, înseamnă că eşti deja un mormoloc visător. Ia spune-mi: ce simţi atunci cînd visezi?
    - Simt că mă ia aşa un val de ceva pe sus şi încep să zbor. Mi se pare că zbor deși sunt în mocirla din Baltă.
    - Bravo, așa li se întâmplă de fiecare dată ăstora ca noi. Acum sunt sigur că eşti un visător.
    - Şi, dacă sunt visător, ce trebuie să fac? Tu cu ce te ocupi?
    - Eu adun vise.
    - Vise? De unde?
    - De pe-aici. De pe colea. De peste tot.
    - Şi ce faci cu ele?
    - Ei, aici e o problemă complicată. Vezi tu, visele sunt de mai multe feluri. Unele sunt vise ale gânditorilor. Pe ele le las să se plimbe. Sunt foarte curioase visele astea. Le recunoşti dintr-o mie. Sunt mai grele şi mai serioase. Se duc pe planete îndepărtate, se îmbogăţesc şi apoi coboară înapoi în capul gânditorilor. Altele sunt, aşa, vise obişnuite. Le adun şi le duc pe Lună.
    - Le îngropi acolo?
    - Nici gănd. Le dau de mâncare.
    - Cui?
    - Lunaticilor, adică locuitorilor de pe Lună.
    - Şi le plac lunaticilor visele oamenilor?
    - Sigur. Sunt ca bomboanele pentru copii… ca ţânţarii pentru mormoloci. După ce le mănâncă, devin luminoşi. N-ai văzut că, uneori, Luna este argintie şi are o strălucire ciudată?
    - Daaa…
    - Ei bine, atunci lunaticii au mâncat bine, iar visele oamenilor au fost frumoase.
    - Pot și eu să adun visele?
    - Sigur, atâta vreme cât eşti mormoloc visător… dar am impresia că nu mai eşti aşa de mormoloc.
    - Cum?
    - Păi nu mai ai coadă.
Coada cu steluţă a lui Molo căzuse. Stătea stingheră pe nor. Molo o luă şi începu să plângă. Devenise deja broscoi.
    - Nu ai de ce să plângi. Ai rămas visător, chiar dacă nu mai esti mormoloc.
    - Şi coada mea?
    - O s-o fac din ea o cometă… dacă vrei.
    - Ai putea?
    - Doar tu ai spus, sunt aproape… sfânt. Pot să fac orice.
Molo dădu din cap şi îi întinse coada cu stea.
Antoine o luă, suflă uşor deasupra ei şi o transformă într-o minunată cometă roşie. Steaua prinse viteză, înconjură Pământul şi pieri în spaţiu.
    - Ce frumoasă a fost! Păcat că nu a durat mai mult. Offff!
    - Molo, e timpul să te întorci acasă.
    - Dar vreau să rămân cu tine. Pentru totdeauna.
    - Şi eu aş vrea. Ştiu că ai să te întorci într-o zi, dar acum trebuie să te duci şi să le povesteşti tuturor povestea ta. Şi, nu uita, ai devenit special, Molo. Eşti un mormoloc visător.
    - Dar eu vreau să fiu un mormoloc zburător.
    - Eşti. De-acum poţi zbura oricând cu ajutorul gândului. Şi poţi ajunge oriunde. Poţi inventa lumi care nici măcar nu există…
    - Nu ştiu cum să mă întorc acasă…
    - Ştiu eu.

Din ziua aceea, un lucru ciudat a început să se petreacă. Uneori, nu se știe de ce, în anumite locuri plouă peste lume cu broaşte. Și oamenii se minunează foarte.