Vic pitic c-o poveste din nimic

Poveste de Victoria Pătraşcu, ilustrată de Raluca Anghel

A fost odată un povestitor pe care-l chema Marc. Şi el era foarte trist. Pentru că toate poveştile fuseseră spuse. Şi la ce bun un povestitor care nu mai are ce povesti? Cât era ziua de lungă stătea bietul Marc posac la masa din curtea casei şi se gândea. La ce se gândea? La poveşti. Dar nici măcar una cât de mică nu-i trecea prin minte. Şi devenea şi mai trist şi mai morocănos şi mai posac. Iar copiii care aşteptau poveştile începeau şi ei să fie foarte foarte trişti.

Florile, păsările, luna, cerul fuseseră în poveştile altora. Ar fi putut să scrie despre blocuri, ceasuri, magazine şi motociclete. Dar acestea n-au viaţă şi e foarte greu să povesteşti despre ele. Şi, pe deasupra, mai sunt şi plicticoase.

Marc devenise atât de trist că-l părăsiseră, întâi câinele, apoi şi pisica. Nici păsările nu se mai aşezau pe streaşina casei. Singurul care nu-l părăsise şi-l urmărea încă de sub o frunză de brusture era Vic-pitic. Cine este Vic-pitic? Evident, un pitic. Un pitic de grădină. Mic, aşa cum sunt toţi piticii. Ziua părea făcut din gips şi stătea cuminte şi zâmbitor cu o roabă în mână. Însă, cum se lăsa noaptea, prindea viaţă şi începea să trebăluiască prin grădină. Căci asta este treaba piticilor de grădină. Să aibă grijă de flori, frunze, alei şi tufişuri. Se plimba Vic-pitic prin grădină şi mai aşeza pe aici o frunzuliţă, mai curăţa o floare, mai mătura aleea de frunze uscate, mai cânta un cântecel cu broscuţele din iaz, le mai dădea câte o indicaţie licuricilor.

Ei, dar cum vă spuneam, de la o vreme Vic-pitic devenise foarte îngrijorat. Cum putea el oare să-l ajute pe Marc, povestitorul nostru. De unde să-i aducă o poveste nouă şi frumoasă. Pentru început s-a dus la arici, la urs, la lup, la fluturi să-i întrebe dacă nu ştiu o poveste nouă. Dar, toţi îi spuneau doar poveşti vechi. Luna şi Soarele,  stelele şi vânturile au clătinat trişti din cap. Nici ei nu puteau să-l ajute. Se părea că toate povestile fuseseră spuse.

Vic-pitic a simţit că-l apucă disperarea. Dar, apoi, s-a mai gândit un pic şi şi-a spus:
       - Trebuie să mă gândesc la o reţetă. Din ce este făcută o poveste? Din ceva frumos. Ei, atunci, trebuie să adun tot ce este mai frumos pe lume şi-i voi da lui Marc. Sigur va alege ce-i trebuie pentru a inventa o poveste.

Zis şi făcut. Dar pentru asta trebuia să o caute pe Zuze cea cu o sută de buze, vrăjitoarea cea bună cu cincizeci de guri, ca să-i facă amestecul. Avea atâtea guri pentru că toată lumea o căuta să facă o vrajă-două- nouăzeci și nouă şi nu mai prididea cu formulele magice pe care le spunea de dimineaţa până seara. Dar, pentru ca planul să nu dea greş, Vic-pitic trebuia să fure pasta de dinţi a lui Marc pe care urma să o dea drept plată lui Zuze care, cu cele o sută de guri pe care le avea, vă cam daţi seama câţi dinţi avea de spălat. Aşa că Vic-pitic a luat pasta cu aromă de mentă a lui Marc şi s-a dus la Zuze. Şi a amestecat vrăjitoarea tot ce era mai frumos pe lume: cântece, răsărituri de soare,  câmpii, valuri şi munţi cu creste înzăpezite şi câte şi mai câte. A făcut din toate o pastiluţă efervescentă pe care i-a dat-o lui Vic-pitic să i-o pună lui Marc în cafea. Dar...degeaba. Nimic nu s-a schimbat. Marc era din ce în ce mai trist.

S-a gândit, apoi, Vic-pitic:
       - Poate că-i trebuie ceva și mai bun.

Şi s-a dus din nou la Zuze cea cu o sută de buze cu alt tub de pastă de dinţi drept răsplată. Şi Zuze i-a amestecat cele mai minunate arome: de vanilie, de ciocolată, de scorţişoară, de coriandru, de mărar, de borş cu leuştean, de suc de portocale, de cozonac aburit şi de ciorbă de burtă. Şi pe toate le-a pus într-un balon mare pe care Vic-pitic l-a înghesuit, noaptea, în urechea lui Marc. Tot degeaba. Marc nu scria nici măcar un rând. Nici  nu mai vorbea. Stătea toată ziua posac şi cu nasul în pământ.

Vic-pitic a simţit că este şi el cuprins şi el de tristeţe. Şi ca să nu fie prins în plasa morocănoasă şi gri a acesteia şi-a propus să fie bucuros. S-a dat de câteva ori de-a pastravala prin iarba grădinii, s-a aşezat pe spate şi s-a uitat la stele până când a avut senzaţia că o să cadă în cer, a călărit o broască râioasă şi a început să se simtă foarte bine. Şi a râs.
      - Bucurie, asta este!

A alergat într-un suflet la Zuze cea cu multe buze şi i-a spus:
       - Vreau o pastilă de bucurie!
       - Vic, începi să mă plictiseşti, zise Zuze. Băiatul ăsta, povestitorul, nu se mai face bine. Pot să îl transform în statuie ca să nu mai sufere. Eu oricum mi-am terminat treaba pe ziua de azi. Merg la un chef de vrăjitoare, zise Zuze rujându-şi cu grijă toate buzele, rând pe rând.

Piticul aruncă artileria grea:
       - Am o pastă făcută din nămol miraculos în Ţara lui Dracula.
       - Ai un tub? întrebă tremurând emoţionată vrăjitoarea
       - Am, minţi Vic. Pentru că nu avea decât jumătate de tub, dar...

Au bătut palma şi vrăjitoarea a amestecat toate râsetele şi toate zâmbetele şi toată dragostea de pe lume şi toate mângâierile şi toate lacrimile de bucurie. A făcut o soluţie verzuie. A pus-o într-un ţânţar bătrân şi i-a spus lui Vic:
      - Să-l înţepe țânțarul, la miezul nopţii, drept în  inimă.

Şi aşa au făcut. Iar, a doua zi, lui Marc lumea i s-a părut dintr-o dată altfel. Era tot aşa cum o lăsase, dar parcă o vedea cu alţi ochi. Şi s-a apucat să scrie. Despre ce? Despre nimicuri....Importante.